Acest articol a fost scris pentru proba nr. 13 din cadrul competiţiei SuperBlog 2025.
Saturday, November 29, 2025
Cadouri wow sau bau-bau?
Monday, November 24, 2025
Când AI e un prieten de nădejde
Nu am încetat niciodată să îmi stabilesc obiective, să-mi impun reguli, să respect o disciplină care să reflecte cea mai bună versiune a mea. Recunosc că, un semnificativ aport și-au adus și părinţii mei în privința asta, mi-au ascultat dorințele și au crezut în mine. Ei au crezut mai mult decât am făcut-o eu în anumite momente din viața mea. Cred că m-a ajutat și faptul că întotdeauna am spus cu voce tare ce îmi doresc. Ceilalţi ne pot sprijini numai dacă aud ce ne dorim. Nădăjduiesc că niciodată nu voi înceta să visez și să lupt cu toate forțele pentru a realiza tot ceea ce îmi făgăduiesc.
Există presiuni lansate din interior și/sau din exterior sub diferite forme, însă acestea descriu planul vieții. Uneori lin, alteori turbulent, tocmai pentru a marca lecții importante.
Ani la rând, pentru mine, doctoratul era un vis frumos. Să urmez aceste cursuri de-a dreptul este o provocare. M-a atras într-o lume nouă cu incertitudini, stres și încercări nebănuite. Deși spun cu voce tare că sunt pregătită pentru orice, sunt convinsă că vor apărea dificultăți pe care nu le voi depăși ușor. Am încredere în mine că voi reuși.
De la cursuri lungi care se întind pe câte cinci-șase ore, la conferințe internaționale sau online ori zile și nopți albe în care fac cercetare în domeniul resurselor umane. Deja am petrecut trei semestre adunând surse bibliografice pentru partea teoretică din teza de doctorat. Am citit numeroase cărți și articole de specialitate pentru a-mi consolida anumite aspecte. Am ascultat sfaturi, am luat notițe, am ales, am diseminat și am scris totul în stilul propriu.
Am creat o bază de date consistentă cu articole, în preponderență, în limba engleză. Este relevant, însă nu respectă criteriul de diversitate.
- Cunoști o altă limbă străină, cu excepția englezei? mă întreabă într-o zi profesorul coordonator.
- Spaniola, răspund încântată.
- Poți căuta și traduce cărți și articole? continuă el nedumerit.
- Sigur. Voiam să propun și eu această variantă.
- Ce ai zice dacă ai citi și câteva articole în limba germană? încheie conversația zâmbind.
- Voi încerca, deși eu nu am studiat niciodată această limbă.
Nu am mai spus nimic și m-am apucat de treabă. Provocarea primise proporții uriașe. Trebuia să găsesc soluții. Rapide și utile.
Navigând ore în șir pe internet am descoperit aplicația Mobility, cel mai rapid traducător vocal 1-la-1 în timp real. M-a ajutat să înțeleg mult mai bine limbajul în afaceri în limba spaniolă. Am ajuns să petrec câțiva ore pe zi citind și verificând materialele de studiu. Trebuie să recunosc că sunt fascinată de ,,micul meu prieten" și ne continuăm discuțiile și în alte sfere exersând și mai mult limba pe care o ador. De când am revenit în România, rareori, am avut ocazia să mai vorbesc în această limbă.
Am prins curaj și, constat cu bucurie, că am început să citesc mai multe romane, altele decât cele de specialitate, îmi place să procedez așa și, astfel, recâștig accentul pe care l-am pierdut.
Culmea că, am găsit soluția ideală și pentru studiile scrise în limba germană. Asistentul virtual, Robochat, îmi sare în ajutor cum știe el cel mai bine oferindu-mi traducere instantanee într-un timp cât mai scurt posibil. Soluții practice în timp record.
Din curiozitate am rugat translatorul vocal să-mi citească articolele alese în limba germană. Cred că e complicată și o poți învăța doar prin studiu intens în timp îndelungat. Nici nu îmi place, îi lipsește muzicalitatea. Spaniola este mai accesibilă, facilă.
Nu am o sarcină ușoară, lucrez în continuare, perseverez. Am reușit să adun sute de documente, să îmi înțeleg mai bine tema, să dezvolt un subiect de interes major. Vreau să îmi las amprenta într-un mod pozitiv în domeniul ales. Caut motive sau idei care vor revoluționa lumea afacerilor. Contribuția mea va constitui o temelie temeinică într-un domeniu relativ nou. E tot ceea ce contează pentru mine. Să dăruiesc celorlalți, din puținul meu, ceva semnificativ. Voi încerca, viitorul îmi aparține!
Acest articol a fost scris pentru proba nr. 12 din cadrul competiţiei SuperBlog 2025.
Saturday, November 22, 2025
Grija care ascunde lacrimi și stârnește zâmbete
Ce este iubirea?
Curajul de a îndrăzni, puterea de a dărui, grija de a vindeca.
Există mai multe feluri de a iubi?
Există o singură dragoste adevărată și o sumedenie de alte moduri de atașament.
Însă, iubirea mea față de tine, surioara mea dragă, va dăinui pentru totdeauna.
Sunt bucuroasă să te cunosc, să te am alături și să-ți ghidez pașii pe calea cea bună. Avem preferințe diferite și puncte comune. Visăm împreună, construim împreună, ne sprijinim reciproc. Suntem nedespărțite, ne iubim sincer.
Am aflat care e visul tău, împreună vom lupta să devină realitate. Știu că nu e uşor, dar vom reuşi. Vom începe cu ceea ce contează cel mai mult: experienţa. În orice domeniu vei activa, vei avea nevoie de ea. Cum se obține? Prin exercițiu și repetiție. De la un an la altul vei putea constata schimbări care îți vor insufla numeroase sentimente: suspans, incertitudine, nostalgie, bucurie, mister, mulțumire.
Eu am fost cea care am obținut un interviu pentru tine. Am crezut în tine mai mult decât ai făcut-o tu. Mi-ai ascultat îndemnul și te-ai prezentat la probă. Ai trecut de linia de start. Cu pasiune, o dorință arzătoare și multă forță de muncă ai pătruns în lumea frumosului. Ai luat foarfeca în mână și ai pus stăpânire pe ea. Pe de o parte, te invadau emoțiile, de cealaltă parte, dârzenia a marcat traiectoria de urmat.
Îmi amintesc de ziua în care ai tuns pentru prima dată în sufrageria noastră. Tata te-a lăsat să încerci. S-a așezat pe scaun și nu a comentat nimic. S-a lăsat tăcerea. Mâinile tale fluturau în vânt. Se mișcau încet, ezitant. Aveai emoții. Și tata avea, chiar și eu tremuram, dar nu vorbea nimeni. Când, deodată, o picătură de sânge cade pe covorul alb. Ai făcut ochii mari de uimire, ai strâns din buze, dar nu te-ai oprit din treabă. Se putea citi dezamăgirea pe chipul tău. Ți s-au umezit ochii. Curgea mai mult sânge. Ți-am sugerat să te oprești. Te-am ajutat să cureți rana, apoi am pus un plasture. Ai putut să lucrezi în continuare. Dar, nu a ajutat pentru mult timp. Am dezinfectat din nou, apoi am pus un leucoplast din mătase.
Dezamăgirea nu dispăruse, se consolidase. Se simțea tensiunea în aer. Tăcerea apăsătoare tăia adânc alte răni. Cineva trebuia să intervină. Tata făcuse primul pas zicând:
- Așa începe oricine, exersând, perseverând. Te-ai speriat de o zgârietură? Vor urma și altele. Fiecare dintre ele va fi o lecție din care vei învăța să fii mai bună. Da, ai nevoie să greșești pentru a putea excela. Capul sus, mâine e ziua cea mare! Vei păși pe un nou drum. Încearcă și nu vei regreta!
Pentru a doua zi trebuia să fii în cea mai bună formă a ta, să demonstrezi că știi ceea ce faci și iubești meseria aleasă. Să insufli tărie de caracter, stăpânire de sine și plăcere pentru beatitudine. Ai reușit să atingi cele mai înalte performanțe și să duci visul tău la un alt nivel. Să lucrezi pentru tine în folosul celorlalți.
Șapte ani mai târziu ai ajuns să îți etalezi talentul în propriul tău salon respectând propriile reguli. Și acum folosești consumabile medicale de calitate de la Medicale Shop, partenerul tău de nădejde. Și acum te mai rănești, insă experienţa își spune cuvântul și reușește să stârnească zâmbete în locul lacrimilor de supărare.
Astăzi, când privești în urmă, ai tăria de a fii mândră de tine. Și nu eşti singura. Eu, tata și mama suntem norocoși și bucuroși să știm că te simți implinită. Și vrem să îți transmitem următorul mesaj:
Te prețuim și te iubim nespus de mult!
Acest articol a fost scris pentru proba nr. 11 din cadrul competiţiei SuperBlog 2025.
Tuesday, November 18, 2025
Atunci când teama se transformă în iubire
Nu mi-e ușor să scriu despre aspecte care nu au avut mereu un impact pozitiv asupra mea. Am reușit să trec, cu dificultate, peste o fobie care m-a marcat ani la rând.
Poate pare greu de crezut, dar unele iubiri nu sunt dintotdeauna, însă pot rămâne pentru totdeauna. La început, cățeii au fost o slăbiciune. Acum sunt o plăcere.
Cum am ajuns să îi iubesc?
Simplu.
Dumnezeu are grijă ca mereu să se întâmple lucruri frumoase la momentul potrivit. Așa cum l-am cunoscut și eu pe Snow, cățelușul meu perfect. Micuț, blănos și alb ca zăpada.
L-am întâlnit pentru prima dată la Mihaela, verișoara mea. Atunci se afla în postura de mireasă. O femeie fericită învăluită în alb și zâmbete. Radia de fericire. Și Snow era mereu prin preajmă. Se plimba prin cameră fără să-l deranjeze agitația. S-a obișnuit de îndată cu străinii. Chiar și cu mine. Cea care s-a înghesuit într-un colț pentru a evita contactul direct cu animalul. Și am reușit, dar nu pentru mult timp.
Probabil, Snow a simțit că îmi este teamă, dar nu a ezitat să se apropie. Încet și sigur pe el. Fără să latre, cu ochii mari și privirea ațintită asupra mea. S-a oprit în fața mea. A așteptat o mângâiere. Mâinile mele tremurau. Nu am îndrăznit să îl ating. A înțeles. S-a așezat lângă mine cu boticul pe labe. Mârâia.
- Își dorește să îl mângâi, spune Mihaela.
- Îmi este frică, îi răspund.
- Nu-ți forța limitele. El are răbdare. Așteaptă. Îi place să fie mângâiat de către toți. Mai ales de tine.
- De unde știi că își dorește ca eu să-l mângâi?
- S-a așezat lângă tine și așteaptă. Speră să îl accepți, să îl iubești.
Am întins mâna, l-am atins. A fost dragoste la prima vedere. Și de atunci nu ne-am mai despărțit. Mă acompania peste tot.
După nuntă, culmea, eu mi-am primit darul. Snow era doar al meu. Pentru totdeauna. Nu am ezitat să îl iau. Mi l-am dorit. L-am plăcut de la început. Și el pe mine. Îl am și acum. E prietenul meu de nădejde.
Nu uit să îi împărtășesc Mihaelei momentele noastre speciale. E mereu prezentă cu sfaturi și zâmbete. I-am povestit despre Pet Cochet, salonul de coafură canină care l-a răsfățat într-un mare fel. A fost uimirea când am descoperit împreună blogul Lăbuțe Fericite. Eu am citit câteva articole înainte de a călca pragul salonului. Așa am știut mai bine de ce anume are nevoie Snow. În primul rând, de un loc primitor unde dragostea pentru animale se simte și se transmite într-un mod delicat. Patrupezii nu sunt doar ,,toaletați", ci transformați în opere de artă. Gata să apară pe scenă, chiar și pe scena vieţii, cea de zi cu zi.
A face baie într-un spațiu dotat cu produse premium și prosoape pufoase lux nu mai este o corvoadă, ci un mod de relaxare. Moment care se poate prelungi într-o altă cameră special amenajată în acest sens, cu muzică chill și, bonus, un masaj de urechi. Snow dă din codiță, încântat. Eu zâmbesc tâmp și urmăresc cu privirea spațiul unde se dezlănțuie magia, iar fantezia beneficiarilor poate prinde aripi. Am înțeles de ce îi place aici. În locul lui, nu cred că aș mai pleca. Și totuși, Snow mă urmează. Mă iubește și preferă să îi fiu alături. Atunci, acum și în viitor.
În al doilea rând, aspectul îngrijit reflectă un animal fericit și un stăpân mulțumit: ochii mari, năsuc strălucitor, urechi aranjate și coada pufoasă. Toate întrunesc portretul unui suflet frumos, pregătit să fie răsfățat și iubit. Cine i-ar putea rezista acestui bulgăre de zăpadă?
Lătratul și zâmbetele sunt bonus.
Acest nor mare, alb și pufos este disponibil mereu să fie iubit. Mă bucur că m-a ales, că acum este al meu.
Acest articol a fost scris pentru proba nr. 10 din cadrul competiţiei SuperBlog 2025.
Friday, November 14, 2025
Curajul de a crede în puterea cuvintelor
Fără un motiv anume, astăzi mai mult ca niciodată, m-am întrebat: ,,Oare cum ar fi arătat viața mea dacă mi-aș fi urmat dorința arzătoare de a fi scriitoare?” Simt un regret, un gol în suflet când mă gândesc că nu va fi umplut vreodată oricâte cărți voi citi. Știu și vreau ca această pasiune să nu-mi rămână doar mie, să o răspândesc peste tot, tuturor. Scriu cu patos despre ceea ce cunosc și vorbesc la fel de frumos despre asta. E o parte din mine pe care aleg să o devălui celorlalți. E important să fiu conectată cu cei din exterior. Prin cuvânt.
Am citit și citesc în continuare. Sunt convinsă că asta e ceea ce îmi place, să împletesc cuvinte, să mă joc cu ele, să presez magia peste realitate. Să visez dincolo de barierele pe care mi le-am impus singură crezând că acesta e drumul meu. Nu am greșit, dar îmi lipsește ceva: timpul pentru lectură și pentru scris.
Nu am renunțat la scris, mai bine spus nu am timp să visez cu ochii deschişi. Scriu, chiar acum scriu despre pasiunea mea pentru scris și se simte diferit. Lipseşte liniştea din suflet, dar nu și iubirea pentru cuvinte. Rătăcesc printre rânduri, caut amintiri care să-mi readucă zâmbetul pe buze.
Zilele trecute am descoperit un draft în calculator. E un roman la care am început să scriu în 2012. L-am salvat cu speranța că într-o zi această Carte interzisă va fi publicată. A rămas acolo ascunsă, la dospit până azi. Treisprezece ani mai târziu, citesc aceste rânduri cu lacrimi în ochi. Îmi amintesc cum atunci credeam că voi putea schimba lumea dăruindu-i gânduri sincere învăluite în frumos, mister și fantezie. Îndemnul la lectură sună atât de firesc, la îndemâna oricui, o curiozitate nemărginită care așteaptă să fie descoperită. Ideile transpuse sub formă de mesaje scurte, puternice au rolul de a inspira tinerii să își dorească să citească cu interes și drag.
Am ales să scriu un roman psihologic din categoria beletristică, în care au prioritate gândurile, sentimentele, emoțiile și mai puțin acțiunile personajelor. Toate evenimentele sau întâmplările din carte vor include inițiative la lectură, puterea și creativitatea care înglobează scrisul ori utilitatea cititului.
O astfel de carte e scrisă pentru și în sprijinul tinerilor înconjurați de tehnologia care le oferă multe perspective și posibilități, dar le fură magia care se ascunde în spatele lucrurilor simple, vitale. Nu știu încotro se îndreaptă lumea, însă am certitudinea că, de exemplu, caligrafia e o activitate pe care ultimele generații o cunosc mult prea puțin. Poate fi citită de oricine, indiferent de vârstă. Important este ca mesajul ei, dragostea pentru lectură, să fie ca un impuls pentru cei care încă nu o cunosc și o certitudine pentru ceilalți.
De ce consider eu că e o Carte interzisă? De ce i se potrivește acest titlu? La prima impresie, aceste cuvinte sunt provocatoare, stârnesc interesul. În al doilea rând, astăzi cei care își deschid inima și o urmează sunt slabi. Tocmai despre asta vreau să scriu, despre curajul de a-ți urma pasiunea și tăria de a accepta incertitudinea. Dincolo de confort și stabilitate se află puterea de a răzbi. Eu am nevoie să îmi spun asta cu voce tare. Sunt și alții care așteaptă un impuls. Acum e momentul potrivit.
Și eu am primit un impuls de la Editura NICULESCU. Îl dau mai departe însoțit de un mesaj relevant: ,,Citiți și credeți în puterea cuvintelor!"
Ca o validare la cele scrise până în acest punct aleg să recomand o carte, Sinuciderile din bibliotecă, cea care m-a pus pe gânduri, mi-a insuflat ideea de a opta pentru aplicarea unor aspecte specifice unui thriller psihologic și în romanul meu. Astfel, opera mea nu s-ar axa doar pe o nișă de piață.
Pentru început, atașez ceea ce am scris deja:
,,Negru, mult negru. Și urme. Sunt peste tot. Aceeași imagine. O construcție
abstractă de forme liniare, prelungi, topindu-se în stropii de ploaie de pe
sticla ferestrei. Dincolo de aceasta, o alcătuire îngrămădită de case vechi,
nori, străzi murdare și conturul imprecis al câtorva copaci. Ieri, unul căzuse
peste un trecător. Se întâmplase să fie Irma, soția lui Ion, poștașul. Pe
George, fiul acestuia, îl întâlnisem la spital, în această dimineață. Stătea cu
mâinile încrucișate pe marginea unui pat pătat cu rugină. Nu mă observase,
privea în gol, înspre cadrul uneia dintre ferestrele ce dau în strada
Libertății. Irma mi-a zâmbit și a schițat un mic gest cu mâna. Era de
nerecunoscut. Chipul i se alungise, slăbit, în cele din urmă chinuri ale
dezastrului în care se zbătea. Semăna cu Olga, sora mai mică a tatălui meu. Ca
și plăpânda Olga, Irma îmbătrânise prematur. George mi-a șoptit ceva cu glasul
lui stins și scoase de undeva un colț de ziar. Mâinile îi tremurau în timp ce
încerca să desfacă petecul mototolit de hârtie.
Cu ochii ațintiți asupra hârtiei începe să citească:
-
Joi,
6 septembrie, orele 17, actori de renume se vor aduna pe scena Teatrului
Național pentru a organiza spectacolul anual de comedie și literatură, încheie
împăturind ziarul îndoit la colțuri. Înaintase spre ușă, când, vocea răgușită a
Irmei îl opri.
-
Eva,
Eva a mea, nu e acolo? Spuse lipindu-și spatele de peretele rece. Se putea citi
nerăbdarea din ochii ei limpezi ce se plimbau neastâmpărați dintr-un colț în
altul. În palma mică strânse cu putere cuvertura îngălbenită, înfingându-și
unghiile în materialul moale. Deschise buzele uscate și scoase un sunet stins.
Toată lumea își îndreptă privirile asupra lui. George continuă:
-
Eva
este în capul listei. Va fi protagonista a două piese importante, pe una dintre
ele o cunoașteți și dumneavoastră, am văzut-o împreună. Mai țineți minte acea
zi călduroasă când am fost nevoiți să așteptăm încă două ore până la începerea
piesei? Aerul încărcat, irespirabil va agravat starea de sănătate și vi s-a
făcut rău. V-am luat în brațe și v-am așezat pe o bancă, iar un trecător s-a
speriat și a sunat la salvare. Încâlcise cuvintele, respira greu. Știți ce s-a
întâmplat în jurul nostru? Ceilalți oameni treceau nepăsători pe lângă noi.
Acel bărbat înalt, solid, cu accent franțuzesc a fost singurul care nu s-a
clintit din loc până la apariția ambulanței. Abia, târziu am înțeles motivul
pentru care vorbea atât de prost românește.
-
Da,
îmi amintesc, răspunse Irma ușurată lăsându-și capul pe pernă. Privea pierdută
spre colțul tavanului acoperit cu pete de mucegai. O lumină palidă făcea
tavanul să strălucească. George era lângă ușă, se pregătea să părăsească sala.
Îl urmez.
Cu pași repezi se depărta tot mai mult de mine. Formele
zvelte ale trupului înalt le vedeam ca pe niște linii ondulate care se alungesc
spre orizonturi. Îl urmăream când, deodată, mă lovisem de câteva crengi
putrezite rupându-mi partea din față a pantofului. Se vedea o pată mare de
sânge uscat pe șoseta albă. Materialul se lipise de piele. Aveam picioarele ude
și degetele lipicioase, orice mișcare îmi provoca o durere cruntă. Simțeam
adierea vântului ca pe o săgeată ce îmi străpunge membrele, apoi iute îmi străbate
întreg corpul. Tremurând de emoție și, în același timp, de frică trag încet
șoseta. Se desprinse un strat subțire de piele asemeni unei folii transparente
ce lasă să curgă mult sânge. Lichidul roșu se imprimă pe trotuar în picături
mari și apropiate. Și urme de sare. Sunt peste tot. Sunt slăbit. Cu mișcări
rigide reușesc să strâng într-un nod cealaltă șosetă pentru a opri sângele.
După câteva momente materialul alb se înroșise.
Stropii de ploaie pătrunseră prin cămașa de pânză
subțire. Materialul se lipise de corp. Era rece. Cu piciorul dezgolit, înăbușit
în noroi reușisem să trec cele două străzi care mă depărtau de casă. Ușa era
deschisă. Întâmplarea nu mă uimise știind că recent mi se întâmplase să ies
grăbit fără a o mai închide.
Mă așez pe un scaun rezemându-mi spatele de spătarul
acestuia, apoi întind picioarele. Piciorul rănit arăta îngrozitor. Din șoseta
albă nu mai rămase decât un șnur gros îmbibat în apă murdară. Sângele închegat
se opri într-un loc, umflându-se ca o bubă tare, rotundă și vânătă.
În mâini țin o cană cu cafea fierbinte. Obosit, cu ochii
doar pe jumătate deschiși privesc grădina încărcată cu pomi și bălți cu noroi.
Mă simt pustiu și gol. Simt nevoia să-mi împărtășesc gândurile cuiva sau să
vorbesc cu cineva, dar mereu mă învârt în propriul meu cerc. De fapt, nu e un
cerc, e pur și simplu, singurătate. Așa se numește oful meu. Cred că mulți
prieteni dacă m-ar auzi ar râde de mine. Ei, de ce să râdă? mă mustram singur.
Un zâmbet pieziș arcuiră buzele uscate. Ce tot vorbești acolo? Eu am prieteni,
mulți prieteni! Răscolesc printre amintiri și nu apare nimeni ... sau ...
totuși e cineva, cine, cine? Irma? George? Pe Irma o cunoscusem acum câteva
zile, din întâmplare, împărțise pentru o săptămână salonul cu mătușa mea, Olga.
Era o femeie rezervată, vorbea puțin și rar și nu uita să pomenească de Eva,
nepoata ei preferată, o tânără talentată care studiază teatrul. Mă privea lung
și zâmbea de fiecare dată când treceam pragul salonului. Într-una din zile,
Olga, mătușa mea, îmi mărturisise că Irma mă aștepta zi de zi pe scăunelul ei
pătat cu vopsea uitându-se mai mereu la cărarea care duce spre interiorul
clădirii. Tot dânsa îmi spuse că, despre George nu-i place să vorbească, iar
atunci când o vizitează este mai tăcută ca de obicei. Deși pomenisem numele a
două persoane, cănd pe Irma, când pe George, nu pot spune că îi cunosc destul
de bine pentru a-i considera prietenii mei. Cu toate acestea sunt tot singur
între patru pereți căutând armonie. Din cele patru colțuri simt priviri
necunoscute care mă privesc ca niște fiare flămânde pregătite să devoreze fiecare parte din mine. Vântul bate puternic scoțând
sunete lungi. Perdeaua se leagănă în față și în spate, apoi se agață de un cui
ruginit ieșit puțin afară din scândăra crepată. Vântul trântește geamul de
cadrul de lemn blocându-l.
Cine sunt adevărații mei prieteni? De ce îmi ia atât de
mult timp ca să îmi amintesc de ei? De unde voi știi eu cu precizie care este
persoana potrivită, indicată pentru a o considera prietenul meu? Cine îmi
garantează că voi face alegerea corectă? Mă ridic și pășesc spre fereastră.
Sticla transparentă transpune peisajul în două imagini inegale despărțite de o
fisură lungă ce pornește chiar de sus din colțul drept al cadrului. Oare sunt
un singuratic? Nu, nu sunt, mă prefac doar că nu cunosc pe nimeni. Vei vedea că
peste două minute voi găsi pe cineva. Mă așez pe pat. Salteaua se adâncește tot
mai mult și am senzația că voi cădea într-o groapă. „Propria groapă”
Închid
ochii. Totul este negru. Nu mai vreau să-i închid. Îmi este teamă și am
îndoieli. Multe întrebări și cuvinte nerostite îmi acaparează mintea, îmi
tulbură gândurile, îmi controlează reacțiile. Din nou negru, mult negru.
Aceeași imagine. ”Oare aceasta este culoarea singurătății?” întreb cu voce
tare auzindu-mi glasul, ca un ecou, în cameră.
De
când m-am mutat singur în acest apartament timpul părea că se scurge tot mai
greu. Noaptea, la lumina lunii, obișnuiesc să caut caietul meu încărcat cu
notițe. Peste paginile prăfuite bate lumina palidă a veiozei primită înainte de
a veni la facultate de la bunicul meu. Deschid la ultima pagină. Pe fiecare
rând sunt așezate fraze lungi, despărțite cu câte o virgulă notată fie la
început după primul cuvânt, fie la mijloc pentru a da un înțeles unei idei sau
la sfârșit … mă opresc brusc la acest sentiment nou pe care nu știu să-l
descriu prea bine.
Vreau
să vorbesc. Și mă întorc de unde am pornit. Cu cine să vorbesc? Nu am cu cine.
Vrei să îți împărtășesc ție, cititorule, gândurile mele? Știu că nu e momentul
potrivit, și nici nu sunt într-o stare bună, mai ales într-una precum aceasta,
dar ce sau cine anume îmi va indica când și cum să-ți vorbesc? Nu știu cum să
mă apropii de alți tineri de vârsta mea, mă retrag într-un colț. În schimb, pe
hârtie astern toate gândurile fără rețineri, fără retușuri. Și poate că acum te
întrebi, totuși, de ce mă simt atât de singur? Nu am o explicație foarte clară
de oferit. Am reușit să mă închid într-o carapace din care nu mai pot ieși, în
care simt că mă afund tot mai mult. O parte din vină îmi aparține, recunosc.
M-am retras din cercul meu de prieteni. De fapt, nici nu știu dacă am avut
vreodată vreun prieten adevărat.
Ți se pare ciudat cum un subiect atât de simplu poate deveni într-o clipă unul amplu și complicat?"
Acest articol a fost scris pentru proba nr. 9 din cadrul competiţiei SuperBlog 2025.Sunday, November 9, 2025
Anyoli - mai mult decât un simplu ,,mulțumesc"
Îmi place să colecționez zâmbete. Încerc să culeg câteva în fiecare zi de la apropiați și/sau de la străini. Dacă reușesc să înveselesc măcar o persoană, eu sunt mulțumită de victoria mea.
Pentru mine, cele mai importante zâmbete sunt cele ale părinților mei. Sunt sprijinul meu, eroii care mă cunosc cu adevărat.
Călătoria mea prin viață a fost mereu presărată cu obstacole, dar nu suficient de mari încât să nu le pot depăși.
Primii pași, prima victorie
La vârsta de 1 an mi-a fost administrat un vaccin care mi-a atins un nerv, ceea ce a condus mai târziu la hemipareză spastică dreaptă. Adică, mi-a fost afectată abilitatea de a merge. Ca și bonus m-am ales și cu strabism (afecțiune la nivelul ochilor).
Atunci când nimeni nu îmi mai dădea nicio șansă, părinţii mei s-au străduit să obțină imposibilul. Am făcut primii pași la 2 ani și o zi, însă la tratamentele dure nu s-a renunțat. Astăzi pot umbla fără dificultăți, uneori, șchiopătez.
A fi diferit NU e un privilegiu, ci un stigmat
Înainte să încep clasa I am renunțat la toate acele tratamente obositoare. Nu mai trebuia să petrec timpul prin spitale. Mă puteam dedica unor noi lucuri. Eram foarte entuziasmată, dar nu a durat mult timp până să nu apară un impediment.
Doamna învățătoare a observat că eu am tendința de a scrie cu mâna stângă, iar acest lucru nu era permis în școală. Cel puţin, nu în anul 1997. S-au încercat diferite metode pentru a împiedica acest obicei, dar fără succes. Chiar și acasă, mama îmi lega mâna stângă la spate și mă obliga să scriu cu cealaltă mână. Ba mai mult, într-un singur an școlar am fost mutată de 3 ori de la o școală la alta. La final, nu am primit nicio distincție, deși meritam premiul I, doamna invocând că nu știe unde îmi vor fi recunoscute meritele.
Mereu am scris cu mâna stângă.
Inteligența nu e doar o aptitudine, ci o superputere
Am crescut, dar nu a fost mai uşor. Dimpotrivă. În clasa a VI-a orele de sport s-au transformat în adevărate coșmaruri. Probele sportive constituiau mai mult decât o provocare pentru mine. Depășeam efortul care să reprezinte siguranţă, în primul rând. Însă, profesorul tot nu era mulțumit. Insista mai mult. E drept că nu am ripostat niciodată. Până într-o zi când ... am leșinat.
- Nu te mai preface! Ridică-te! striga indignat profesorul.
Dar eu nu am mai reacționat. Ulterior, prietena mea îmi povestise că a fost chemată diriginta, apoi mama a venit să mă ia acasă. Pentru prima dată am lipsit de la câteva cursuri. Și tot pentru prima dată le povestisem părinților despre diferite întâmplări neplăcute.
Au ales siguranţa mea înainte de toate. În urma unui control medical am obținut o scutire medicală pentru următorul semestru. Am crezut că astfel s-au rezolvat problemele, dar ce să vezi? Din contră, s-au agravat.
Pentru acel semestrul am primit media 6, la educație fizică. Cu indulgență. În semestrul următor, drept pedeapsă pentru faptul că am prezentat acea scutire, am fost obligată să particip și eu la orele de sport. Însă, eu aveam sarcini speciale: trebuia să mătur terenul de joacă la fiecare curs în fața colegilor mei de clasă. În sufletul meu de copil se ducea o luptă grea, înduram umilinţă provenită dintr-o răutate nejustificată. Ceea ce m-a deranjat cel mai mult a fost faptul că mi-a fost afectată stima de sine având mereu tendința de a mă subestima.
Cu toate astea, mă bucur că vorbele mamei mele au avut un impact mai puternic decât orice impediment: ,,Inteligența nu ți-o poate lua nimeni. Învață și vei reuși să obții tot ce-ți dorești!"
Și asta am făcut. Am învățat:
- să mă accept și să mă iubesc cu tot cu defectele mele;
- să am încredere în mine, să nu-mi fie teamă să visez;
- să muncesc din greu pentru visele mele;
- să fiu mereu cea mai bună versiune a mea.
Am realizat că:
- sunt frumoasă cu toate aceste imperfecțiuni;
- studiul intens și munca constantă ating mari performanțe.
Aici vreau să menționez doar câteva reușite pe care nu le-aș fi obţinut dacă omul meu de încredere, mama, nu ar fi fost tot timpul acolo, în umbra mea:
- am avut cea mai mare medie în clasa de liceu la profilul pe care l-am ales;
- pe parcursul celor 4 ani de liceu am luat întotdeauna premiul I;
- la 18 ani am terminat de scris primul meu roman pe care l-am și publicat 2 ani mai târziu. Am participat la mai multe concursuri literare și de la fiecare m-am întors cu câte un premiu. Așa a apărut oportunitatea de a publica propriul roman.
- am avut rezultate foarte bune și la facultate;
- când am dat admitere la masterat m-am situat pe locul 5 și mi-am menținut bursa de merit ( cu media 10) trei semestre;
- iar la doctorat m-am plasat pe primul loc.
Aceste merite le datorez părinților mei. Ei m-au ghidat și îndrumat pe acest drum.
Recunoștința se simte, se trăiește, se transmite prin cuvinte, gesturi sau emoții
Eu am ales să-i răsplătesc nu numai cu iubire, ci și cu unele cadouri prețioase. Pentru tata încă mai caut cadoul perfect. Pentru mama mă ajută Anyoli. Am păşit virtual în universul lor accesând www.anyoli.ro și am fost învăluită cu eleganță, rafinament și delicateţe. Nici nu am mai auzit până acum de bijuterii cu stocare inteligenta. Sunt pregătită să o impresionez pe cea mai importantă persoană din viața mea, sunt pregătită să-i arăt recunoștința mea, să o răsplătesc altfel, cu două bijuterii deosebite care să-i etaleze frumusețea la nivel de perfecțiune.
Cerceii Love cu pandantiv inimă sunt simbolul unei iubirii pure. Sunt inimile noastre care vor bate împreună, una pentru cealaltă. Mereu și pentru totdeauna.
În schismb, colierul scurt perle eco, pandantiv inima, preferatul meu de altfel, este alegerea ideală pentru a evidenția beatitudinea la cel mai înalt rang. Mama mea este cel mai bun exemplu de frumusețe, simplitate, grație și gingășie.
Mesajul suprem al firmei LoveToGive îmi doresc să-l transform în ceva unic și specific nouă:
Te prețuiesc și te iubesc!
Așa va fi mereu și pentru totdeauna! Îți mulțumesc că eşti alături de mine!
Acest articol a fost scris pentru proba nr. 8 din cadrul competiţiei SuperBlog 2025. Imaginile care apar în prezentul articol au fost preluate de pe site-ul sponsorului, Anyoli.
Saturday, November 8, 2025
Momente magice cu Monini
Decembrie 2024
Nu obișnuiesc să folosesc uleiul de măsline în preparatele pe care le gătesc zi de zi, însă există momente speciale și preparate de altfel pe care prefer să le pregătesc numai cu Monini, ajutorul meu de nădejde.
Fie că aleg să pregătesc o simplă salată ori ceva mai complex, uleiul de măsline nu lipsește din compoziția lor.
Ocazia perfectă s-a ivit atunci când a sunat telefonul. La celălalt capăt al firului era nimeni alta decât Leila, prietena mea din liceu, pe care nu o mai văzusem de ani buni. Ea e din Spania și am studiat împreună. Între timp eu și familia mea ne-am întors în România, dar noi am păstrat legătura. Mi-a spus că intenționează să îmi facă o vizită de Crăciun și că mă va surprinde plăcut. M-am emoționat. Recunosc că am așteptat-o cu nerăbdare să depănăm amintiri.
Aveam toate detaliile bine puse la punct. Am vrut să o surprind cu mici surprize de care să se bucure din plin. Am început cu mâncarea. Am gătit cu grijă diferite sortimente reinterpretând unele rețete tradiționale românești.
Ba mai mult, am rugat-o pe mama să-mi divulge rețeta ei secretă de pâine de casă cu măsline pe care toţi adorăm. Am avut parte de trei încercări până să reușesc să obțin gustul desăvârșit cu care eram obișnuită.
Printre sarmale, cozonaci, salată de vinete și alte bunătăți, am ales să nu lipsească nici bruschetele cu usturoi și ulei de măsline ori salata de legume care conține spanac, roșii și avocado, la care am adăugat un dressing din ulei de măsline extra-virgin (l-am cumpărat pe cel mai bun de la Monini Romania) și lămâie. Voiam să se simtă ca acasă, dar să fie și ceva nou, inedit.
Revederea a fost marcată cu zâmbete, chicoteli, îmbrățișări. Eu l-am cunoscut pe Ignacio, ea pe Alex, soțul meu. Micul nostru apartament s-a umplut repede de voci vesele și râsete. Ne-am delectat cu câte puțin din toate și am povestit până după miezul nopții. Atât de multe lucruri s-au schimbat, noi două ne-am schimbat, mai degrabă, ne-am maturizat. Și, totuși, am reușit să marcăm un moment unic, împreună.
S-au scurs câteva ore cât ai clipi. Nimeni nu se simțea obosit. Dorința arzătoare de a fi aproape una de cealaltă era nemărginită. Parcă nu ne puteam opri din vorbit. Până în momentul în care Leila spune:
- Am venit în România nu doar din curiozitate, ci pentru că ne dorim să consolidăm această legătură pentru totdeauna.
Ochii mi s-au mărit, mi-am umezit buzele și m-am pregătit să le adresez o întrebare. Leila se grăbește să vorbească, din nou:
- Nu am analizat, nu am întors pe toate părțile decizia, a fost spontan și ales cu inima. Anul viitor ne vom uni destinele și ne dorim să fie alături de voi. Să devenim o familie. Pentru început, doar noi patru.
Inevitabil, lacrimile mi-au udat obrajii. Ne-am dat acordul printr-o îmbrățișare. Uneori, tăcerea e mai profundă decât cuvintele. Alteori, doar de tăcere avem nevoie. Acum, ea spune totul. În tăcere se consumă cel mai sacru jurământ.
Acest articol a fost scris pentru proba nr. 7 din cadrul competiţiei SuperBlog 2025. Imaginile care apar în prezentul articol au fost preluate de pe site-ul sponsorului, Monini.
Sunday, November 2, 2025
CULOARE ȘI SAVOARE ÎN FARFURIE
25 august 2024 a fost ziua în care eu și Alex am decis să pornim împreună pe același drum. Mână în mână, ne-am adunat visele la un loc și cu multă încredere ne-am mărturisit unul celuilalt cel mai hotărât ,,DA". Pot spune că, într-o valiză am pus virtuți ca: sinceritate, onestitate, fidelitate, sprijin, solidaritate, responsabilitate, îngăduință, răbdare și, mai presus de toate, iubire. Sunt niște cărămizi solide care vor consolida zi de zi căsnicia noastră.
Suntem doi tineri care ne-am propus să ne bucurăm de lucruri mărunte, să vorbim mult și despre orice, să ascultăm, să ne sprijinim necondiționat. Teoretic, pare simplu.
După câteva zile de la nuntă, cu emoții și inima cât un purice, ne-am mutat în locul nostru, un apartament mic cu o cameră, o bucătărie, o baie, hol și balcon, totul fiind aranjat cochet și cu bun gust. Amenajat în culori calde, arată exact așa cum ne-am dorit în stilul nostru caracteristic, simplu și minimalist.
Ne-am trezit singuri, într-un loc străin, dar al nostru, și cu multe vise de îndeplinit. Planuri peste planuri, o dorință arzătoare de a realiza ceva frumos, un viitor acaparat de incertitudine.
Am ales să petrecem prima seară împreună într-un mod inedit. Am organizat o cină în doi în bucătăria noastră. Neavând o masă propriu-zisă, pe blatul mobilei, am înșiruit o mare varietate de preparate coreene. Îmi place să încerc lucruri noi, să trăiesc întâmplări aparte. O experienţă culinară asiatică este ideală pentru un nou început. Arome intense, mirosuri pregnante, culori stridente, un adevărat răsfăț pentru papilele gustative.
Am călcat virtual pragul restaurantului coreean București Seoul și am creat un meniu ținând cont de preferințele noastre. Am ales eu pentru amândoi mâncarea, el a adus flori. Mi le întinde timid și spune:
- Pentru noi doi sunt toate astea?
Îi zâmbesc și aprob dând din cap. Vesel, îmi întinde brațele. Mă îmbrățișează. Rămânem așa pentru câteva secunde. Ridic capul. Privirile ni se întâlnesc. Apoi, ne despărțim și ne așezăm la ceea ce ne ține loc de masă. Am pus și două scaune care ne face să ne simțim înghesuiți. Cu genunchii unul lângă altul și fără prea mult spațiu între noi am început să ne delectăm cu bunătăți.
Pentru el am comandat Korean BBQ porc, răsfăț pe cerul gurii în care se simte aroma intensă de susan și usturoi, carnea bine prăjită în sos dulce și frunze de salată. A fost primul care a degustat mâncarea.
Deopotrivă, pentru mine am ales opusul: chimaek picant, mai exact, aripioare de pui în sos picant. Bucățile de pui de mărimea unei mușcături sunt prăjite și acoperite cu o glazură dulce și condimentată.
Nu putea lipsi desertul pentru a avea meniul complet: Banana Tuna, banană prăjită în foiță de orez, cu toping de ciocolată. O delicatese. Noi gustăm toate dulciurile care conțin banane.
De altfel, nici nu am mai mâncat așa ceva până acum, însă cu puțin timp în urmă am descoperit că ne place mult sushi amândurora. Am fost surprinși și noi, iar de atunci nu facem un pas înapoi de la a proba mâncarea coreeană autentică.
De data asta m-am întrecut pe mine. O simplă cină s-a transformat în momente unice și de neuitat.
Acest articol a fost scris pentru proba nr. 6 din cadrul competiţiei SuperBlog 2025. Imaginile care apar în prezentul articol au fost preluate de pe site-ul sponsorului, Restaurantul Korean Seoul.
Cadouri wow sau bau-bau?
Cui nu-i plac cadourile? Mie îmi place să ofer lucruri simple, dar frumoase. Sunt atentă la detalii, la preferințele persoanei căreia vreau ...
-
Fără un motiv anume, astăzi mai mult ca niciodată, m-am întrebat: ,,Oare cum ar fi arătat viața mea dacă mi-aș fi urmat dorința arzătoare ...
-
Îmi place să colecționez zâmbete. Încerc să culeg câteva în fiecare zi de la apropiați și/sau de la străini. Dacă reușesc să înveselesc mă...






















