Curajul de a crede în puterea cuvintelor

 

Fără un motiv anume, astăzi mai mult ca niciodată, m-am întrebat: ,,Oare cum ar fi arătat viața mea dacă mi-aș fi urmat dorința arzătoare de a fi scriitoare?” Simt un regret, un gol în suflet când mă gândesc că nu va fi umplut vreodată oricâte cărți voi citi. Știu și vreau ca această pasiune să nu-mi rămână doar mie, să o răspândesc peste tot, tuturor. Scriu cu patos despre ceea ce cunosc și vorbesc la fel de frumos despre asta. E o parte din mine pe care aleg să o devălui celorlalți. E important să fiu conectată cu cei din exterior. Prin cuvânt.

Am citit și citesc în continuare. Sunt convinsă că asta e ceea ce îmi place, să împletesc cuvinte, să mă joc cu ele, să presez magia peste realitate. Să visez dincolo de barierele pe care mi le-am impus singură crezând că acesta e drumul meu. Nu am greșit, dar îmi lipsește ceva: timpul pentru lectură și pentru scris.

Nu am renunțat la scris, mai bine spus nu am timp să visez cu ochii deschişi. Scriu, chiar acum scriu despre pasiunea mea pentru scris și se simte diferit. Lipseşte liniştea din suflet, dar nu și iubirea pentru cuvinte. Rătăcesc printre rânduri, caut amintiri care să-mi readucă zâmbetul pe buze. 

Zilele trecute am descoperit un draft în calculator. E un roman la care am început să scriu în 2012. L-am salvat cu speranța că într-o zi această Carte interzisă va fi publicată. A rămas acolo ascunsă, la dospit până azi. Treisprezece ani mai târziu, citesc aceste rânduri cu lacrimi în ochi. Îmi amintesc cum atunci credeam că voi putea schimba lumea dăruindu-i gânduri sincere învăluite în frumos, mister și fantezie. Îndemnul la lectură sună atât de firesc, la îndemâna oricui, o curiozitate nemărginită care așteaptă să fie descoperită. Ideile transpuse sub formă de mesaje scurte, puternice au rolul de a inspira tinerii să își dorească să citească cu interes și drag. 

Am ales să scriu un roman psihologic din categoria beletristică, în care au prioritate gândurile, sentimentele, emoțiile și mai puțin acțiunile personajelor. Toate evenimentele sau întâmplările din carte vor include inițiative la lectură, puterea și creativitatea care înglobează scrisul ori utilitatea cititului. 

O astfel de carte e scrisă pentru și în sprijinul tinerilor înconjurați de tehnologia care le oferă multe perspective și posibilități, dar le fură magia care se ascunde în spatele lucrurilor simple, vitale. Nu știu încotro se îndreaptă lumea, însă am certitudinea că, de exemplu, caligrafia e o activitate pe care ultimele generații o cunosc mult prea puțin. Poate fi citită de oricine, indiferent de vârstă. Important este ca mesajul ei, dragostea pentru lectură, să fie ca un impuls pentru cei care încă nu o cunosc și o certitudine pentru ceilalți. 

De ce consider eu că e o Carte interzisă? De ce i se potrivește acest titlu? La prima impresie, aceste cuvinte sunt provocatoare, stârnesc interesul. În al doilea rând, astăzi cei care își deschid inima și o urmează sunt slabi. Tocmai despre asta vreau să scriu, despre curajul de a-ți urma pasiunea și tăria de a accepta incertitudinea. Dincolo de confort și stabilitate se află puterea de a răzbi. Eu am nevoie să îmi spun asta cu voce tare. Sunt și alții care așteaptă un impuls. Acum e momentul potrivit. 

Și eu am primit un impuls de la Editura NICULESCU. Îl dau mai departe însoțit de un mesaj relevant: ,,Citiți și credeți în puterea cuvintelor!"

Ca o validare la cele scrise până în acest punct aleg să recomand o carte, Sinuciderile din bibliotecă, cea care m-a pus pe gânduri, mi-a insuflat ideea de a opta pentru aplicarea unor aspecte specifice unui thriller psihologic și în romanul meu. Astfel, opera mea nu s-ar axa doar pe o nișă de piață.

Pentru început, atașez ceea ce am scris deja:

,,Negru, mult negru. Și urme. Sunt peste tot. Aceeași imagine. O construcție abstractă de forme liniare, prelungi, topindu-se în stropii de ploaie de pe sticla ferestrei. Dincolo de aceasta, o alcătuire îngrămădită de case vechi, nori, străzi murdare și conturul imprecis al câtorva copaci. Ieri, unul căzuse peste un trecător. Se întâmplase să fie Irma, soția lui Ion, poștașul. Pe George, fiul acestuia, îl întâlnisem la spital, în această dimineață. Stătea cu mâinile încrucișate pe marginea unui pat pătat cu rugină. Nu mă observase, privea în gol, înspre cadrul uneia dintre ferestrele ce dau în strada Libertății. Irma mi-a zâmbit și a schițat un mic gest cu mâna. Era de nerecunoscut. Chipul i se alungise, slăbit, în cele din urmă chinuri ale dezastrului în care se zbătea. Semăna cu Olga, sora mai mică a tatălui meu. Ca și plăpânda Olga, Irma îmbătrânise prematur. George mi-a șoptit ceva cu glasul lui stins și scoase de undeva un colț de ziar. Mâinile îi tremurau în timp ce încerca să desfacă petecul mototolit de hârtie.

Cu ochii ațintiți asupra hârtiei începe să citească:

-       Joi, 6 septembrie, orele 17, actori de renume se vor aduna pe scena Teatrului Național pentru a organiza spectacolul anual de comedie și literatură, încheie împăturind ziarul îndoit la colțuri. Înaintase spre ușă, când, vocea răgușită a Irmei îl opri.

-       Eva, Eva a mea, nu e acolo? Spuse lipindu-și spatele de peretele rece. Se putea citi nerăbdarea din ochii ei limpezi ce se plimbau neastâmpărați dintr-un colț în altul. În palma mică strânse cu putere cuvertura îngălbenită, înfingându-și unghiile în materialul moale. Deschise buzele uscate și scoase un sunet stins. Toată lumea își îndreptă privirile asupra lui. George continuă:

-       Eva este în capul listei. Va fi protagonista a două piese importante, pe una dintre ele o cunoașteți și dumneavoastră, am văzut-o împreună. Mai țineți minte acea zi călduroasă când am fost nevoiți să așteptăm încă două ore până la începerea piesei? Aerul încărcat, irespirabil va agravat starea de sănătate și vi s-a făcut rău. V-am luat în brațe și v-am așezat pe o bancă, iar un trecător s-a speriat și a sunat la salvare. Încâlcise cuvintele, respira greu. Știți ce s-a întâmplat în jurul nostru? Ceilalți oameni treceau nepăsători pe lângă noi. Acel bărbat înalt, solid, cu accent franțuzesc a fost singurul care nu s-a clintit din loc până la apariția ambulanței. Abia, târziu am înțeles motivul pentru care vorbea atât de prost românește.

-       Da, îmi amintesc, răspunse Irma ușurată lăsându-și capul pe pernă. Privea pierdută spre colțul tavanului acoperit cu pete de mucegai. O lumină palidă făcea tavanul să strălucească. George era lângă ușă, se pregătea să părăsească sala. Îl urmez.

Cu pași repezi se depărta tot mai mult de mine. Formele zvelte ale trupului înalt le vedeam ca pe niște linii ondulate care se alungesc spre orizonturi. Îl urmăream când, deodată, mă lovisem de câteva crengi putrezite rupându-mi partea din față a pantofului. Se vedea o pată mare de sânge uscat pe șoseta albă. Materialul se lipise de piele. Aveam picioarele ude și degetele lipicioase, orice mișcare îmi provoca o durere cruntă. Simțeam adierea vântului ca pe o săgeată ce îmi străpunge membrele, apoi iute îmi străbate întreg corpul. Tremurând de emoție și, în același timp, de frică trag încet șoseta. Se desprinse un strat subțire de piele asemeni unei folii transparente ce lasă să curgă mult sânge. Lichidul roșu se imprimă pe trotuar în picături mari și apropiate. Și urme de sare. Sunt peste tot. Sunt slăbit. Cu mișcări rigide reușesc să strâng într-un nod cealaltă șosetă pentru a opri sângele. După câteva momente materialul alb se înroșise.

Stropii de ploaie pătrunseră prin cămașa de pânză subțire. Materialul se lipise de corp. Era rece. Cu piciorul dezgolit, înăbușit în noroi reușisem să trec cele două străzi care mă depărtau de casă. Ușa era deschisă. Întâmplarea nu mă uimise știind că recent mi se întâmplase să ies grăbit fără a o mai închide.

Mă așez pe un scaun rezemându-mi spatele de spătarul acestuia, apoi întind picioarele. Piciorul rănit arăta îngrozitor. Din șoseta albă nu mai rămase decât un șnur gros îmbibat în apă murdară. Sângele închegat se opri într-un loc, umflându-se ca o bubă tare, rotundă și vânătă.

În mâini țin o cană cu cafea fierbinte. Obosit, cu ochii doar pe jumătate deschiși privesc grădina încărcată cu pomi și bălți cu noroi. Mă simt pustiu și gol. Simt nevoia să-mi împărtășesc gândurile cuiva sau să vorbesc cu cineva, dar mereu mă învârt în propriul meu cerc. De fapt, nu e un cerc, e pur și simplu, singurătate. Așa se numește oful meu. Cred că mulți prieteni dacă m-ar auzi ar râde de mine. Ei, de ce să râdă? mă mustram singur. Un zâmbet pieziș arcuiră buzele uscate. Ce tot vorbești acolo? Eu am prieteni, mulți prieteni! Răscolesc printre amintiri și nu apare nimeni ... sau ... totuși e cineva, cine, cine? Irma? George? Pe Irma o cunoscusem acum câteva zile, din întâmplare, împărțise pentru o săptămână salonul cu mătușa mea, Olga. Era o femeie rezervată, vorbea puțin și rar și nu uita să pomenească de Eva, nepoata ei preferată, o tânără talentată care studiază teatrul. Mă privea lung și zâmbea de fiecare dată când treceam pragul salonului. Într-una din zile, Olga, mătușa mea, îmi mărturisise că Irma mă aștepta zi de zi pe scăunelul ei pătat cu vopsea uitându-se mai mereu la cărarea care duce spre interiorul clădirii. Tot dânsa îmi spuse că, despre George nu-i place să vorbească, iar atunci când o vizitează este mai tăcută ca de obicei. Deși pomenisem numele a două persoane, cănd pe Irma, când pe George, nu pot spune că îi cunosc destul de bine pentru a-i considera prietenii mei. Cu toate acestea sunt tot singur între patru pereți căutând armonie. Din cele patru colțuri simt priviri necunoscute care mă privesc ca niște fiare flămânde  pregătite să devoreze fiecare parte din mine. Vântul bate puternic scoțând sunete lungi. Perdeaua se leagănă în față și în spate, apoi se agață de un cui ruginit ieșit puțin afară din scândăra crepată. Vântul trântește geamul de cadrul de lemn blocându-l.

Cine sunt adevărații mei prieteni? De ce îmi ia atât de mult timp ca să îmi amintesc de ei? De unde voi știi eu cu precizie care este persoana potrivită, indicată pentru a o considera prietenul meu? Cine îmi garantează că voi face alegerea corectă? Mă ridic și pășesc spre fereastră. Sticla transparentă transpune peisajul în două imagini inegale despărțite de o fisură lungă ce pornește chiar de sus din colțul drept al cadrului. Oare sunt un singuratic? Nu, nu sunt, mă prefac doar că nu cunosc pe nimeni. Vei vedea că peste două minute voi găsi pe cineva. Mă așez pe pat. Salteaua se adâncește tot mai mult și am senzația că voi cădea într-o groapă. „Propria groapă”

Închid ochii. Totul este negru. Nu mai vreau să-i închid. Îmi este teamă și am îndoieli. Multe întrebări și cuvinte nerostite îmi acaparează mintea, îmi tulbură gândurile, îmi controlează reacțiile. Din nou negru, mult negru. Aceeași imagine. ”Oare aceasta este culoarea singurătății?” întreb cu voce tare auzindu-mi glasul, ca un ecou, în cameră.

De când m-am mutat singur în acest apartament timpul părea că se scurge tot mai greu. Noaptea, la lumina lunii, obișnuiesc să caut caietul meu încărcat cu notițe. Peste paginile prăfuite bate lumina palidă a veiozei primită înainte de a veni la facultate de la bunicul meu. Deschid la ultima pagină. Pe fiecare rând sunt așezate fraze lungi, despărțite cu câte o virgulă notată fie la început după primul cuvânt, fie la mijloc pentru a da un înțeles unei idei sau la sfârșit … mă opresc brusc la acest sentiment nou pe care nu știu să-l descriu prea bine.

Vreau să vorbesc. Și mă întorc de unde am pornit. Cu cine să vorbesc? Nu am cu cine. Vrei să îți împărtășesc ție, cititorule, gândurile mele? Știu că nu e momentul potrivit, și nici nu sunt într-o stare bună, mai ales într-una precum aceasta, dar ce sau cine anume îmi va indica când și cum să-ți vorbesc? Nu știu cum să mă apropii de alți tineri de vârsta mea, mă retrag într-un colț. În schimb, pe hârtie astern toate gândurile fără rețineri, fără retușuri. Și poate că acum te întrebi, totuși, de ce mă simt atât de singur? Nu am o explicație foarte clară de oferit. Am reușit să mă închid într-o carapace din care nu mai pot ieși, în care simt că mă afund tot mai mult. O parte din vină îmi aparține, recunosc. M-am retras din cercul meu de prieteni. De fapt, nici nu știu dacă am avut vreodată vreun prieten adevărat.

Ți se pare ciudat cum un subiect atât de simplu poate deveni într-o clipă unul amplu și complicat?"

Acest articol a fost scris pentru proba nr. 9 din cadrul competiţiei SuperBlog 2025.