Suntem preocupați de ceea ce se observă la exterior și mai puțin de ce se întâmplă în interior. Suntem ancorați în prezent și impasibili la viitor. De fapt, ce contează cu adevărat? Validarea celor din jur ori liniștea sufletească?
Dincolo de orice altă preocupare, grija de sine, precum și grija față de ceilalți, primează înainte de toate. Ceea ce vreau să evidențiez e faptul că viața constituie un amalgam de responsabilități care trebuie evidențiate în funcție de nevoi. Până la urmă, și grija este o responsabilitate ce caută răspunsul potrivit la o necesitate. Până să descoperim ce ne lipsește, viața ne obligă să alegem, să luăm decizii, să trecem la fapte.
De multe ori, ne pune în fața faptului împlinit și nu ne rămâne decât să ne descurcăm, greșind, învățând, acceptând imprevizibilul. Însă, cum arată situația atunci când incertitudinea și iubirea se întâlnesc? Indiscutabil, lucrurile se schimbă. Eu m-am schimbat. Zâmbesc des, iubesc intens. Nici nu am cum să nu mă topesc, la propriu, doar când o văd pe Evelin, nepoțica mea. Este ca o rază de soare care îmi luminează viața. Nu rezist să nu o văd în fiecare zi, să nu îmi încarc bateriile cu veselia ei. Îmi iau porția de energie pentru câteva ore, după serviciu. La fel și ea, este fericită alături de mine. Avem momentele noastre magice împreună. Inventăm jocuri, creăm amintiri. Mie îmi revine să îmi învăț lecția din experienţe noi. Ca cea pe care urmează să o relatez în continuare.
Aleg, nu întâmplător, o zi de sâmbătă când suntem amândouă pentru mai mult timp. Ne place să ne plimbăm în parc și să mâncăm înghețată. Într-o altă zi am stabilit aroma preferată a fiecăreia. Și-a dorit să se plimbe cu bicicleta. Mi s-a pus un nod în gât când am auzit asta. Parcă nu eram pregătită pentru astfel de aventuri. Îmi place mai mult când artileria noastră constă în jucării și cărți. Mi-a spus că renunță la înghețată, doar să accept. I-am răspuns că nu e cazul. Vom face cum vrea ea. Sclipirea din ochi m-a convins să nu mă răzgândesc.
Ne-am împreunat mâinile și am pășit pe asfaltul fierbinte. Aerul era înăbușitor, inima îmi bătea cu putere, fetița zburda veselă pe trotuar. Locul de joacă era aproape, dar nouă ne-a luat mai mult decât de obicei să ajungem acolo. Era aglomerat. Copiii și mămicile vorbeau, râdeau. Mult zgomot, prea mult zgomot. Deja mă simțeam obosită. În schimb, Evelin avea energie cât pentru două persoane la un loc. Eu m-am refugiat pe o bancă. 😊 Ea a profitat de ocazie și a pus stăpânire pe bicicletă. Părea că se descurcă de minune. Aveam impresia că eu sunt în plus. Tot nu puteam să nu o supraveghez. Totul era în regulă. Fetița zâmbea, eu o priveam liniștită. Până când s-a întâmplat ceva neprevăzut.
Cu roata bicicletei a trecut peste o piatră, s-a dezechilibrat și a căzut. Plânsul ei m-a făcut să tresar și să reacționez în mod instant. Am mers lângă ea, am îmbrățișat-o, am consolat-o:
- Nu te speria, nu e nimic grav. Voi pune plasturi speciali ca să nu mai simți durerea, iar ceilalți copii îl vor aprecia pentru desenele colorate.
Deja îmi mulțumeam în gând pentru că am ales să îi arunc în geantă chiar înainte să ieșim pe ușă. Consumabilele medicale de la Medicale Shop sunt piese de sprijin atunci când merg undeva cu Evelin. Au calitate superioară la prețuri accesibile pentru toate buzunarele.
- Încă mă doare, răspunse ea printre lacrimi.
- Dacă îți voi da un pupic va trece, vei vedea, am spus eu privind-o insistent.
Se aud râsete. Ne ridicăm privirea în acea direcție. Un băiețel le povestea celorlalți copii întâmplarea de mai devreme. Toți râdeau satisfăcuți. Involuntar, m-am simțit stânjenitor. De parcă nu era de ajuns, o voce îmi amplifică starea.
- Ești fată, nu poți face asta, răsună cuvintele dureroase în aer.
Mă uit revoltată după mama băiatului. Era mult prea ocupată să vorbească la telefon, așa că nu a observat nimic din cele întâmplate. Mă îndrept spre ea și îi fac semn că vreau să vorbim. Drept răspuns, ea își flutură mână în vânt dându-mi de înțeles că nu are timp.
Apoi, mă uit la Evelin. E calmă, îmi face semn să revin la ea. Dezamăgită, nu insist. Fetița se adăpostește în brațele mele și simt cu starea de nervozitate dispare. Ne îndepărtăm de acel loc. Suficient de mult încât micuța să-mi poată mărturisi:
- Am vrut să plâng. Copiii râdeau de mine.
- Nu e greșit să plângi, ei nu pot înțelege. Mă bucur că nu te-ai supărat.
- Sunt supărată. Nu vreau să mai merg cu bicicleta.
- Putem încerca mâine, din nou, am spus eu cu entuziasm.
- Nu vreau.
Ne împreunăm mâinile și plecăm spre casă.
Acest articol a fost scris pentru proba nr. 5 din cadrul competiţiei Spring SuperBlog 2026.
No comments:
Post a Comment