GRIJA FAȚĂ DE CEILALȚI - o oglindire a propriului suflet

 

Suntem preocupați de ceea ce se observă la exterior și mai puțin de ce se întâmplă în interior. Suntem ancorați în prezent și impasibili la viitor. De fapt, ce contează cu adevărat? Validarea celor din jur ori liniștea sufletească?

Dincolo de orice altă preocupare, grija de sine, precum și grija față de ceilalți, primează înainte de toate. Ceea ce vreau să evidențiez e faptul că viața constituie un amalgam de responsabilități care trebuie evidențiate în funcție de nevoi. Până la urmă, și grija este o responsabilitate ce caută răspunsul potrivit la o necesitate. Până să descoperim ce ne lipsește, viața ne obligă să alegem, să luăm decizii, să trecem la fapte.

De multe ori, ne pune în fața faptului împlinit și nu ne rămâne decât să ne descurcăm, greșind, învățând, acceptând imprevizibilul. Însă, cum arată situația atunci când incertitudinea și iubirea se întâlnesc? Indiscutabil, lucrurile se schimbă. Eu m-am schimbat. Zâmbesc des, iubesc intens. Nici nu am cum să nu mă topesc, la propriu, doar când o văd pe Evelin, nepoțica mea. Este ca o rază de soare care îmi luminează viața. Nu rezist să nu o văd în fiecare zi, să nu îmi încarc bateriile cu veselia ei. Îmi iau porția de energie pentru câteva ore, după serviciu. La fel și ea, este fericită alături de mine. Avem momentele noastre magice împreună. Inventăm jocuri, creăm amintiri. Mie îmi revine să îmi învăț lecția din experienţe noi. Ca cea pe care urmează să o relatez în continuare.

Aleg, nu întâmplător, o zi de sâmbătă când suntem amândouă pentru mai mult timp. Ne place să ne plimbăm în parc și să mâncăm înghețată. Într-o altă zi am stabilit aroma preferată a fiecăreia. Și-a dorit să se plimbe cu bicicleta. Mi s-a pus un nod în gât când am auzit asta. Parcă nu eram pregătită pentru astfel de aventuri. Îmi place mai mult când artileria noastră constă în jucării și cărți. Mi-a spus că renunță la înghețată, doar să accept. I-am răspuns că nu e cazul. Vom face cum vrea ea. Sclipirea din ochi m-a convins să nu mă răzgândesc.

Ne-am împreunat mâinile și am pășit pe asfaltul fierbinte. Aerul era înăbușitor, inima îmi bătea cu putere, fetița zburda veselă pe trotuar. Locul de joacă era aproape, dar nouă ne-a luat mai mult decât de obicei să ajungem acolo. Era aglomerat. Copiii și mămicile vorbeau, râdeau. Mult zgomot, prea mult zgomot. Deja mă simțeam obosită. În schimb, Evelin avea energie cât pentru două persoane la un loc. Eu m-am refugiat pe o bancă. 😊 Ea a profitat de ocazie și a pus stăpânire pe bicicletă. Părea că se descurcă de minune. Aveam impresia că eu sunt în plus. Tot nu puteam să nu o supraveghez. Totul era în regulă. Fetița zâmbea, eu o priveam liniștită. Până când s-a întâmplat ceva neprevăzut.

Cu roata bicicletei a trecut peste o piatră, s-a dezechilibrat și a căzut. Plânsul ei m-a făcut să tresar și să reacționez în mod instant. Am mers lângă ea, am îmbrățișat-o, am consolat-o:

- Nu te speria, nu e nimic grav. Voi pune plasturi speciali ca să nu mai simți durerea, iar ceilalți copii îl vor aprecia pentru desenele colorate.

Deja îmi mulțumeam în gând pentru că am ales să îi arunc în geantă chiar înainte să ieșim pe ușă. Consumabilele medicale de la Medicale Shop sunt piese de sprijin atunci când merg undeva cu Evelin. Au calitate superioară la prețuri accesibile pentru toate buzunarele. 

- Încă mă doare, răspunse ea printre lacrimi. 

- Dacă îți voi da un pupic va trece, vei vedea, am spus eu privind-o insistent.

Se aud râsete. Ne ridicăm privirea în acea direcție. Un băiețel le povestea celorlalți copii întâmplarea de mai devreme. Toți râdeau satisfăcuți. Involuntar, m-am simțit stânjenitor. De parcă nu era de ajuns, o voce îmi amplifică starea. 

- Ești fată, nu poți face asta, răsună cuvintele dureroase în aer. 

Mă uit revoltată după mama băiatului. Era mult prea ocupată să vorbească la telefon, așa că nu a observat nimic din cele întâmplate. Mă îndrept spre ea și îi fac semn că vreau să vorbim. Drept răspuns, ea își flutură mână în vânt dându-mi de înțeles că nu are timp.

Apoi, mă uit la Evelin. E calmă, îmi face semn să revin la ea. Dezamăgită, nu insist. Fetița se adăpostește în brațele mele și simt cu starea de nervozitate dispare. Ne îndepărtăm de acel loc. Suficient de mult încât micuța să-mi poată mărturisi:

- Am vrut să plâng. Copiii râdeau de mine.

- Nu e greșit să plângi, ei nu pot înțelege. Mă bucur că nu te-ai supărat. 

- Sunt supărată. Nu vreau să mai merg cu bicicleta.

- Putem încerca mâine, din nou, am spus eu cu entuziasm.

- Nu vreau. 

Ne împreunăm mâinile și plecăm spre casă. 

Acest articol a fost scris pentru proba nr. 5 din cadrul competiţiei Spring SuperBlog 2026.

De la angajat la antreprenor: un nou inceput pe un drum cu sens unic

 

Suntem obișnuiți să privim cu incertitudine spre viitor, căutăm stabilitea și rutina în acțiunile noastre din prezent, înfruntăm și corectăm trecutul. Undeva la mijloc se întâlnesc siguranţa și teama. În ultimii ani, totul s-a schimbat cu o viteză alarmantă, ce facem, ce mâncăm, ce, cum și unde muncim.

Dacă în urmă cu zece ani predomina stabilitatea, apariția inteligenței artificiale reprezintă o reală amenințare pentru locurile de muncă care implică executarea unor acțiuni repetitive. Marile companii aleg automatizarea utilajelor și reducerea costurilor cu forța de muncă. 

Totuși, AI nu poate înlocui orice și pe oricine. Cel puţin, asta se speculează acum. Voi relata o poveste adevărată, pornind de la un vis care s-a transformat prin muncă susținută într-o afacere de succes. 

Atunci când îndrăznești să visezi...

În familia mea există o regulă nescrisă, dar clară: ,,Nu înceta să visezi și să muncești pentru ceea ce-ți dorești!"

Atât eu cât și sora mea am aplicat această lozincă de câte ori a fost nevoie. Ne-a ajutat să ne stabilim obiective de îndeplinit, să țintim tot mai sus.

Ea, Emilia, este un munte de ambiție care nu știe să renunțe. Este greu de urnit din loc și imposibil de oprit. Marea ei pasiune constă în dragostea pentru frumos. S-a evidențiat din adolescență, iar astăzi a devenit principala sursă de venit. 

La început, încrederea în propriile forțe i-a lipsit cu desăvârșire. În schimb, eu și mama noastră am fost stâlpii de rezistență. Am sunat la toate saloanele de înfrumusețare din oraș. Nu ne-am descurajat atunci când, rând pe rând, ușile se închideau fără explicații. Toți angajatorii îi cereau experienţă în domeniu. Până când cineva a văzut potențialul și dorința unei tinere dispusă să învețe și să muncească cu sârg.

... pasiunea se transformă în muncă susținută

Statutul de angajat, de multe ori, nu înseamnă stabilitate, liniște sau armonie. Ceea ce aduce cu sine e mult căutata experienţă și alte provocări neprevăzute, decizii importante și consecințe. 

Emilia a îmbrăţişat fără ezitări necunoscutul, a legat prietenii cu clienții și colegii, deopotrivă. A ridicat ștafeta pentru sine și locul unde a profesat. A învățat lecții de viaţă, a acumulat cunoștințe prețioase pe care le-a concretizat într-un nou proiect. Cel pentru care s-a pregătit dintotdeauna.

De la angajat la antreprenor nu e decât un pas 

Nu e chiar atât de simplu încât să te trezești într-o dimineață însorită și dintr-o dată să pui armele jos și să o apuci pe alt drum. Bine, pare provocator, antrenant, emoțiile ating cote maxime, iar riscul de eșec crește nivelul de adrenalină. Antreprenoriatul nu e numai despre asta, este mai mult decât atât.

Totul pornește de la un plan de afaceri bine structurat, alegerea cu grijă a locului de amplasament, bugetul alocat pentru renovare, amenajare, unelte și autorizații, timp investit în deschiderea afacerii și desfășurarea activității, cheltuieli de promovare, etc.

De fapt, trebuie să te adaptezi noii situații, adoptând o mentalitate antreprenorială privită din unghiul opus: lipsa unui venit fix, teama de eșec, perfecționarea în domeniu se face din surse proprii, este esenţială pentru a putea face față cu brio schimbărilor care apar în mediul de afaceri. 

Reușește un antrenor să combată inteligența artificială? Un hairstylist poate fi înlocuit cu un robot?

Voi răspunde în stilul meu. Răspunsul îmi aparține, deși nu eu sunt antreprenorul.

Mi se pare ciudat să las un robot ,,să se joace" cu părul meu. Nici nu pot fi serioasă, nici măcar în scris, când mă gândesc că o mașinărie ar putea face așa ceva. Exclud complet varianta, deși deja există tramvai electric sau taxi fără șofer. Cel mult, cred că inteligența artificială ar putea fi un asistent de nădejde care să ajute la partea administrativă: programări automate, gestionarea clienților, recomandări de produse. 

Tehnologia avansata deja ,,a deteriorat" relațiile interumane, vă gândiți cum ar fi să mergi la un salon unde să stai pironit în scaun și să nu spui nimic? Dacă vrei unele schimbări? Cui le comunici? Inevitabil, ar apărea disconfortul și ai simți că situația îți scapă de sub control. Cine ar remedia eventualele situații imprevizibile? Imperfecțiunile (fire rebele, vârtejuri) sunt inevitabile, numai o persoană le poate observa. Numai un profesionist poate oferi recomandări care ,,să acopere" inconvenientele. Încă sunt multe lipsuri pe care inteligența artificială nu le poate diminua. Nici oamenii nu sunt pregătiți pentru asta. Deși nu recunosc, ei tânjesc după atenție, mai ales când vine vorba de validare. Ei caută companie. E tot ce au nevoie. 

Acest articol a fost scris pentru proba nr. 4 din cadrul competiţiei Spring SuperBlog 2026. Imaginile care apar în prezentul articol au fost preluate de pe site-ul sponsorului, Tribul Antreprenorilor și din arhiva personală.