NU EXISTĂ NU SE POATE

 

Când totul pare imposibil, să visezi e singura cale spre realizare

Sunt o visătoare. Nu cred că tot ce zboară se mănâncă ci, pur şi simplu, îmi place să-mi stabilesc obiective clare de la început şi să le îndeplinesc întocmai. Sunt atentă la detalii, caut cele mai bune soluţii şi întotdeauna aleg calea mai grea. Drumul cel mai scurt nu mă va conduce acolo unde doresc eu.

Aşa s-a întâmplat şi atunci când m-am hotărât că vreau să dau admitere la doctorat. Cei din jur au luat totul în derâdere şi m-am lovit de aceeaşi întrebare (aproape) la fiecare pas: „Îţi va folosi la ceva doctoratul?” Am avut momente când şi eu am crezut că nu este cea mai bună decizie , însă nu am încetat să sper că va veni şi acea zi în care visul meu se va transforma în realitate.

Când vocea interioară este mai puternică decât crezi ...

Am aşteptat şase ani până să fac acest pas. Şase ani în care nu am încetat să mă gândesc la faptul că sunt tot mai departe de a-mi atinge obiectivul final, şi anume, acela de a fi profesor universitar.

Fiecare an care trecea, pentru mine, însemna o oportunitate ratată. Până în clipa în care mi-am spus că nu pierd absolut nimic dacă încerc. Mi-am impus să fiu puternică, să nu renunţ orice s-ar întâmpla. Am muncit mai mult pentru a-mi aduna resursele financiare de care ştiam în mod cert că voi avea nevoie (bani pentru cărţi, transport, diferite taxe) şi am învăţat până la epuizare. Aveam, din capul locului, un dezavantaj. Şase ani de pauză în care nu am mai citit nicio carte în domeniu, ci numai din literatură. Oare, voi reuşi să acumulez toate informaţiile la timp? Păi, pot spune că, nu am consumat atât de multă cafea în viaţa mea, am dormit doar câteva ore în fiecare noapte (mergeam şi la serviciu şi mă pregăteam şi pentru examene) şi mi s-a întâmplat să nu ies din casă câte o săptămână întreagă (mă refer la perioada în care am fost în concediu (ultimele 2 săptămâni înainte de admitere). Nici nu are sens să spun că, parcă, trăiam numai cu aer. Culmea, m-am îngrăşat şase kilograme din cauza stresului.

Visele devin realitate atunci când ai încredere în proriile forțe. 

Până să aflu rezultatul am ales să intru din nou în lumea afacerilor. Să acumulez diferite informații, să mă adaptez în acest univers... Pe Facebook am citit pentru prima dată despre Tribul Antreprenorilor, o comunitate activă de învățare și sprijin pentru toți cei care planifică să construiască afaceri solide, dar și caractere puternice. 

Nu-ți fie teamă să-ți urmezi visul!

Cu mentorul potrivit alături, intenționez să-mi îndeplinesc visul și din punct de vedere practic. Voi participa la evenimente alături de adolescenți insuflându-le dragostea pentru management, adică, colaborarea directă cu oamenii, cum să-i coordoneze, cum să-i inspire, cum să le vorbească despre afaceri. Primul pas l-am făcut deja, m-am înscris în acea comunitate din Skool, iar pe tineri îi invit la concursul Rise & Speak. Aici adolescenții își descoperă talentele, curajul și puterea de a vorbi în publc. Vocea lor este auzită, iar încrederea lor sporită.

Cu ajutorul lor eu imi voi putea elabora partea de cercetare, cea mai amplă și complicată parte dintr-o teză de doctorat. Atât ei cât și mentorii care vor răspunde afirmativ la provocare vor lua parte la un studiu important din lumea afacerilor.

Aranjând piesă cu piesă mi-am construit drumul spre victorie.

În ziua cea mare am râs, am. plâns, iar noaptea nu am reuşit să dorm deloc. A doua zi primeam răspunsul. Nici la birou nu am fost eficientă. Nu voi uita niciodată momentul în care am aflat rezultatul. Era vineri, ora 16:35. Mama stătea alături de mine. Aşteptam nerăbdătoare un semn. Îmi verificam adresa de mail tot la 5 minute. Nimic.

Deodată sună telefonul. Era profesorul meu coordonator. Mă salută şi îmi spune serios: „Felicitări, ai fost admisă cu media 9,62!” Am avut de susţinut 2 probe: scris şi oral. Ştiu că e nefiresc, însă l-am pus să repete. S-a conformat. Au început să-mi curgă lacrimi. Nu puteam să mă concentrez. Profesorul continua să vorbească. Îmi oferea alte detalii privind procedura pe care trebuia să o respect. În minte îmi răsunau aceleaşi cuvinte: „ai fost admisă”.

Imposibilul a devenit posibil. Am depăşit o minciună care nu doar pe mine m-a împiedicat să renunţ, ci cred că pe fiecare dintre noi. Nu există nu se poate. Există, pot încerca, voi reuşi.

Important este să conştientizăm acest lucru până nu e prea târziu. Regretele nu ajută, adâncesc mai mult rănile care s-au format la un moment dat. Unde este speranţa? Cât de mare este minciuna? Suficient cât să spulbere un vis sau să taie aripile?!

Acest articol a fost scris pentru proba nr. 5 din cadrul competiţiei SuperBlog 2025. Imaginile care apar în prezentul articol au fost preluate de pe site-ul sponsorului, Tribul Antreprenorilor.