Carte vs film

 

Cine nu a văzut filmul „Liceenii”? Mulţi au îndrăgit celebrul cuplu, Dana şi Mihai. Puţini l-au iubit pe egoistul Şerban. Toţi am râs cu poftă de năzbâtiile făcute de Ionică, iar alţii am cochetat cu simpatica Geta. Am asociat imaginea profesoarei severe ca Isoscel cu o alta care ne-a predat matematică. Sau dirigintele preaiubit pe care nu-l vom uita niciodată.

Stereotipuri pe care inevitabil le întâlnim şi le adorăm.

Am vizionat acest film de atâtea ori încât atunci când am decis să citesc cartea (din păcate, doar anul acesta am aflat de ea) cunoşteam fiecare întâmplare în ordine cronologică. Am citit romanul asociind imagine cu imagine din peliculă. Personajele erau deja bine conturate în mintea mea astfel încât nu am mai simţit aceeaşi emoţie care trebuia să apară la primul contact cu acesta. Parcă nimic nu avea farmec. O voce interioară îmi spunea mereu ceea ce urmează. Cred că am memorat secvenţele. Am recunoscut chiar şi pasaje de dialog. Am folosit chiar şi intonaţia actorilor în minte. A fost savuros. Dar atât.

Magia a dispărut. Suspansul, la fel. Chiar şi bucuria de a găsi ceva nou. Sunt respectate cu stricteţe majoritatea momentelor. Am avut impresia că citesc un roman alcătuit din imagini şi culori. O multitudine de imagini şi culori. E frumos şi atât.

Din nou, mi s-a confirmat că e indicat să citesc mai întâi cartea, apoi să vizionez filmul.

Nu vi s-a întâmplat acelaşi lucru?

RECENZIE: ,,Te-am pierdut în timp ce mă căutam pe mine"

 

,,Nimic nu e așa cum pare. Suntem aici, pe Pământ, căzuți din Rai, și trimiși în viețile altora pentru a ale arăta un semn, a-i aduce pe calea cea bună, a-i ajuta așa cum putem."

Paola, cealaltă jumătate întregește povestea relatând bucățile lipsă tot ca niște urme de cerneală așternute pe hârtie. Poate nu la fel de ordonat, deși respectă incursiunea evenimentelor, mai degrabă este viața tumultuoasă generată de incertitudine, neîncredere și lipsa de iubire. 

Dincolo de toate problemele, tânăra caută atașament, apartenența la un grup, o familie pe care, de altfel, nu este capabilă să o încropească deoarece nici ea nu a aparținut uneia.

Slăbiciunile și fricile sunt forțe puternice care îi stabilesc acțiunile în mod constant. Chiar dacă decide să lupte pentru dragoste se lasă ghidată de pasiune, atracție și nicidecum de rațiune. Destinul îi oferă mai multe oportunități de a fi fericită, le probează, apoi singură își refuză dreptul la împlinire. Se încăpățânează să rămână în trecut, are răbdare și așteaptă. Îl așteaptă. Pe Antonio. Trecutul și prezentul ei.

Oare soarta le este potrivnică sau le va lăsa șansa de a fi fericiţi în sfârșit?

Îi mulțumesc autoarei pentru exemplarul oferit! A fost o plăcere să îl citesc!

RECENZIE: ,,Hai să ne rujăm împreună"

 

,,Nu uiți când vrei, uiți dacă este menit să uiți. Și nici nu se termină când vrei să se termine, căci sufletul nu are nici început, nici sfârșit."

Am început să citesc această carte cu gândul că, fie ideile mele preconcepute se vor consolida întărind faptul că principiile morale dacă sunt încălcate nu vor aduce decât multă suferință, fie aceste păcate pot fi privite ca perspective care, uneori, ne pot schimba viața în bine. Am învățat că simplitatea este șablonul ideal pentru a ilustra tot ce este frumos.

Pornind de la o scânteie, s-a aprins focul dragostei în inimile a două extremități (Ana și Mag). Împrejurările i-a unit nu numai în spațiul exterior (școala), ci și într-un cadru intim. Dragostea platonică se concretizează treptat în fapte reale. Se consumă repede și intens. 

Până când?

Teama se amplifică, necunoscutul prinde contur în mințile celor din jur, iar prejudecățile îi îndepărtează. Cine a greșit? Iubirea lor (dintre o profesoară și elevul ei) a existat cu adevărat? Sau ambiția fiecăruia a fost mai presus de orice?

Finalul deschis nu face altceva decât să-i permită cititorului să mediteze, să viseze și să găsească singur motivele care justifică ruptura dintre cei doi îndrăgostiţi. 

Da, din punctul meu de vedere, ei sunt doi amorezi care își dăruiesc totul fără menajamente și ezitări, iar când se simt pustii pun punct acestui capitol. Nu luptă, nu privesc în urmă, își continuă drumul mai departe. Fiecare evoluează în felul său, trăiesc împreună, dar și separat, se completează.

De ce să se rujeze împreună? Ce înseamnă asta, de fapt?

Mai presus de toate, titlul romanului este o metaforă, o perdea, în spatele căreia se ascunde o iubire arzătoare, un păcat strigător la cer în ochii societății. 

Însă, dincolo de acestea, se află două suflete sincere care se iubesc cu adevărat, se maturizează și își ridică dragostea la cel mai înalt nivel. Care vor fi consecințele acestei iubiri?